Legenda unui gutui japonez (chaenomeles japonica)

Un gutui japonez (chaenomeles japonica), arbust cu crengute pline de spini, frunze lucioase si flori de un rosu placut, s-a decis intr-o zi sa trimita o scrisoare oamenilor. Nu stia cum vor reactiona si nici nu ii pasa. Invatase ca omul este un animal imprevizibil, dependent de frumos si, in acelasi timp, incredibil de crud cu tot ceea ce este frumos. Nu avea adresa nimanui, nu stia sa vorbeasca decat in japoneza, desi fusese aclimatizat si cultivat atat in Europa, cat si in America, nu cunostea personal nici un om. Singura solutie a fost sa agate scrisoarea in varful unei crengi si sa astepte ca vreun trecator sa o zareasca. Nici femeia care a gasit scrisoarea nu intelegea limba japoneza, insa avea puterea de a intui gandurile oricarui gutui japonez. Invatase sa le citeasca in frunze trairile inca din primii ani de viata, cand incerca sa rupa florile roz-rosiatice. Iata ce scria in acea epistola arbustul chaenomeles japonica:

Iedera si legenda ei

A deschis ochii si a clipit, orbita de razele soarelui. Politicoasa, a salutat in stanga si in dreapta, fara sa faca plecaciuni prea adanci. De mica era mandra. Isi dorea sa creasca repede, sa le intreaca pe toate suratele plante, sa stea aproape de soare si sa ii zambeasca din toate frunzele sale. Zis si facut! Iedera noastra se agata de orice lucru iesit in cale, isi infigea radacinile in orice crapatura, isi salta frunzele tot mai sus si se desfacea in tot mai multe fire, de parca ar fi dorit sa cucereasca lumea. Gurile rele chiar asta spuneau, ca iedera vrea sa imparateasca intreg pamantul. Ea nu lua in seama barfele. Crestea, crestea, fir cu fir si nod cu nod, intr-o viteza ametitoare. 

Intreaga vara s-a dezvoltat iedera noastra, mai ceva ca Fat Frumos din legendele populare. Devenise ea insasi o legenda printre celelalte plante. Era frumoasa, de un verde aprins, curat, avea tulpinele flexibile, sa nu se rupa la orice pala de vant si nu se temea de arsita soarelui, ci ii zambea fericita.

Legenda trandafirului

Se spune ca s-a nascut intr-o primavara calda, pe vremea cand ulitele satului erau impanzite de parfumul teilor in floare. La inceput era atat de mic, incat nu se vedea. Bogatia frunzelor, dar si fratii lui deja desfacuti, il acopereau cu totul. Bobocul de trandafir nu s-a speriat, ci a continuat sa isi intinda gatul spre soarele ce il hranea, tinandu-se in acelasi timp strans de tulpina-mama.

Crestea bobocul de trandafir in trei zile cat alte plante in trei ani. Cand a venit vara, si-a deschis increzator petalele, asteptand ca soarele sa le mangaie. Soarele ii trimitea toata caldura lui, vantul alunga o parte din ea, ca petalele sa nu sufere, iar ploaia le spala, ca stralucirea lor sa nu se piarda. Trandafirul le multumea raspandind un parfum cum nu se mai simtise pe acolo. Puternic, dulce, atragator...