Masina a urcat cu greu pana la locul de campare. Drumul era prost, muntele se impotrivea, soarele dadea si el o mana de ajutor ascunzandu-se dincolo de linia orizontului. Intr-un final am reusit sa ajungem. Am instalat imediat un cort camping, inainte ca inserarea sa acopere pamantul. Obisnuiti deja cu asemenea excursii, ne-am grabit sa cautam lemne pentru a face un foc. De fapt, doua focuri. Unul pentru a pune carnea si legumele pe gratar, iar celalalt pentru a ne simti exact ca in tabara si a putea sta pana tarziu in noapte la lumina palida a flacarilor, la o poveste si doua pahare de vin (sau a fost invers? :) ). Astazi, la o distanta de doi, trei ani, pot spune ca a fost una dintre cele mai frumoase nopti pe care le-am petrecut pe munte, la lumina flacarilor, alaturi de prieteni, razand, glumind si band vin. Unii s-au retras destul de devreme in cort, altii au ramas sa urmeasca pe cer cum aluneca stelele.
La un moment dat mi-am amintit ca citisem pe blogul unei prietene cum i-a ciocanit ei ursul intr-o noapte in cort, cum a simtit ca ii ingheata sangele in vene, cum a iesit tatal ei cu o lanterna si a facut galagie pana cand ursul a plecat. A doua zi au observat cortul sfasiat de ghearele animalului salbatic atras acolo de mirosul mancarurilor. Cu acea poveste in minte, am insistat ca inainte de culcare sa strangem tot ceea ce ar putea atrage vreo fiara. Nu am lasat afara nici macar un colt de paine, ba chiar am slapat cu apa de izvor si gratarul, sa scapam de mirosul apetisant de carne fripta. Prietenii mei munceau si radeau, convinsi ca noua nu ni se poate intampla. Degeaba le spuneam eu ca locuim intr-o tara unde ursii inca se plimba liberi prin paduri, ba chiar coboara spre orase, atrasi de resturile de mancare aruncate de oameni. Dar in sufletul lor probabil stiau ca am dreptate, daca mi-au facut pe plac.
Unul dintre ei chiar a ras de cortul meu subtire si mi-a spus ca la mine va veni ursul, ca poate sfasia usor panza de paianjen sub care am de gand sa ma adapostesc. E drept, el avea un cort pentru camping solid, potrivit chiar si pe Everest, dar ma indoiesc ca ursul nu l-ar fi putut sfasia, daca ar fu vrut. Oricum, am avut noroc si nu ne-a vizitat nimeni peste noapte, in afara de o umezeala ce partundea pana la os si facea omul sa tremure chiar daca prin sange inca ii circula vinul sau visinata baute de cu seara. Pe aceasta tema inca se mai rade in grupul meu de prieteni. Unii sustin ca bausem mult prea putin, altii ca mi-a fost frig din cauza cortului prea subtire, iar unii au indrazneala fenimenala de a sustine ca de fapt tremuratul meu nu era de frig, ci de frica ursului pe care l-am visat intreaga noapte acolo, pe varf de munte, unde doar vulturii si caprele negre se avanta. Si niste nebuni ca noi, care au curajul de a dormi in cort oriunde, pe orice vreme, fara teama de vant, de ploaie, de frig, de animalele salbatice ale padurilor.
PS: Pentru ca aceasta poveste este scrisa pe blogul de flori, trebuie sa va spun c am refuzat sa imi asez cortul acolo unde era o poienita cu flori. L-am asezat mai aproape de foc, cu riscul de a-l afuma, ca sa nu strivesc florilele multicolore. :))) Cum credeti ca m-au poreclit atunci prietenii mei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu